A terrible thing

   Is a woman's mind which groans with imagination and suppositions. Most of the time we spend wondering what others think about us, thinking wether it was okey to eat more than two lettuce leaves in that vapid salad we just had for dinner, or if that blouse we kept for so long may still fit us.   We can be so bloody mellow but then in a split of a second we become ferocious creatures, ready to tear the flesh from your bones. 

   And yes, my friends, it's called hormones. As a woman who used to be married once and almost did it the second time, I can honestly say that it's hard for a man (or even impossible) to understand our mood changes, and even more..deal with this in a suitable way. We have an incredible talent to be vague in explanatios in a matter that the poor guy is going to be even more confused and frustrated.       

   And we don't make things easy! Girls, we are vague because the very us are incapable of expressing ourselves. We can't, because there's nothing wrong (but hormones) and most of the time we try too much to find the tinyest reason to start a fight ! We always try to concieve situations for the sake of the bloody period and the arguments to come (I personally don't feel relieved even if I squabble. It's even more annoying for me)! We suppose we are mistreated and we can't wait to fight over this!  

   Now, girls, it' just the hormones and we can only have to wait for that period to end and try not to irritate anyone with our unwittingly temper. Not every man is willing to take shit from us for no reason at all! We believe that if we're in that bloody time of the month, we are entitled to act like bitches and men are supposed to be kind, and understanding and cover us in flowers and kisses! 

   What man in his rightful mind would confort a Medusa, whilst she is ripping snakes from her head for no fuckin' reason??!! Being on a period does not give us the right to fuck with other people's brains! We need to deal with it...it will go away in a few days anyway! Let us be bitches, but have a fuckin' good reason for that!

Socotinta

Ceasurile tarzii ale noptii vin in intampinarea celor mai profunde si, uneori, debile ganduri. Atunci, in solitudinea peretilor reci, cand nu mai exista nimic inafara de tine, pisica si tacere. Cand totul ti-e aruncat haotic in propria minte obosita. Si te observi in toata fragilitatea ta. Atunci te sperii de tine sau pur si simplu te resemnezi. Si fie te accepti, fie te incorsetezi mai mult in propriul EU. Iar gandurile vin de-a valma, abia conturate si zboara indata ce altele le iau locul. Uneori te intrebi ''Si daca?...'' Te afli, de multe ori, rapus de acest ''Si daca?...'' Marea variabila! O vorba aruncata nesabuit sau o alta nerostita intro clipa adecvata. Un strigat sau o mutenie implacabila in fata unei intamplari. Vin precum o corvoada, apasand asupra fiintei tale. Si adormi invalmasit. Iar toata incalceala mintii te abandoneaza in asternuturi complexe, aducand dupa ea stranii vise sau somnuri grele, din care te trezesti multumit ca nu-ti mai amintesti nimic.

Despre oameni si gesturi

Imi place sa urmaresc oamenii. Sa le observ micile gesturi, mimica, reactiile si trairile. E absolut fascinant sa vezi omul in naturaletea lui, aia nedisimulata atunci cand crede ca nu e observat. Un mic gest de dezaprobare, o privire naiva, un oftat. O incercare nereusita de a ascunde o suferinta. Exuberanta si rasul sincer, sau dimpotriva, unul fals. Ori indiferenta afisata. Un cascat, o mana dusa la tampla, micile ticuri. Si atunci, nu pot decat sa ma intreb ce se ascunde in spatele mastii. Cine e dincolo de personajul din fata mea. Cand i se acorda atentie, se schimba. Figura ii capata alta forma, gestul devine amplu, vorba dobandeste alta tonalitate. Se tranforma in altcineva sau in altceva. Fenomenale creaturi suntem noi oamenii! Actori in propria viata, visand la alta viata...

Si de ce anume avem nevoie?

     Ca orice om cu bun simt (nu, nu acel bun simt catalogat drept politete), nu pot conteni in a-mi pune intrebari existentiale. Sunt infaptuita din intrebari si respir pentru a le cauta un raspuns.

     Nu mai retin de unde am auzit odata, ca noi, oamenii suntem cele mai nemaipomenite creaturi. Suntem un amalgam uimitor de sentimente contradictorii. Suntem minunati! Suntem capabili sa facem lucruri fantastice. Grotesti - dar fantastice! Suntem perfect capabili sa dam si sa luam viata, fara sa clipim. Suntem atat de fragili, si cu toate astea ne credem cele mai puternice fiinte din univers. 

    Cerem atat de mult de la altii dar niciodata nu suntem intru-totul dispusi sa dam inapoi. Cautam fericirea cu frenezie, dar nu suntem in stare sa o vedem atunci cand ni se arata.
     De mii de ani nu contenim in a descoperi atatea lucruri frumoase pe care apoi le distrugem cu atata usurinta. E foarte greu de inteles cum de suntem atat de consumati de dorinta de a crea si a zdrobi, deopotriva. Ne scufundam in impresia raului si uitam cat de sensibili putem fi.

     In final nu avem nevoie decat de un ceva bun care sa ne inspire si sa ne faca mai umani. Un quelque chose care in momentele cele mai negre ale existentei ne ridica si ne face sa mergem mai departe. Si nu o notiune abstracta de ceva bun, ci una vie. Un ceva ca un varf de munte, un miros al naturii dupa ploaie, un suras al iubirii tale dimineata, un crescendo plin de insemnatate al unei melodii....

Dana, bataia si chilotii

- Ce e cu tine in halul asta?
- Cum adica?
- Da-ti pantalonii jos!
- Nu pot, fata, ca n-am chiloti pe mine!
- Zici asa ca sa nu vad cat de lesinata esti!
- Nu, soro! N-am chiloti pe mine, n-auzi? Ce? Te mint io?
- Imhmmm! Hai sa-ti fac un Chi Cung! Treci pe burta!
- Nu, ca tu iar ma bati! Si tu cand dai, o faci cu simt de raspundere!
- Nu e cu bataie! Doar te masez putin! Hai!
Si dai si framanta si printre lacrimile de durere ce-mi siroiau pe mutra aud:
- Esti sigura ca n-ai chiloti pe tine?
- Dupa ce ca ma bati, mai vrei sa-mi dai si pantalonii jos? Esti de-a dreptul sadica!

Trezire

M-am trezit oarecum molesita ca un pisoi, putin aiurita, cu gandul hoinarind printre stele ca o naluca. Marai si ma raspandesc sub plapuma calda. Imi place sa ma pierd in senzatia catifelata a cearsafurilor. Imi musc buzele aflate inca sub impresia visului si o suvita de par imi ofera gust de mandarina. Ma prind cu ghearele de reverie, incercand sa-i pastrez cat mai mult forma. Incerc sa prind din neunde orice frantura de continut si culoare. Inca mai pot simti vag mirosul de piele scaldata in praf de vreme. Cu mainile intinse si degetele rasfirate, bajbai dupa stafia rupta din mine. O aud cum respira inabusit, caci cerul se inchide si clipa sta pe loc. O umbra fumurie imi sare pe piept si curand imaginea paleste, lumina imi tulbura vedenia si misterul se spulbera, lasand in urma doar un trup livid in caldura asternutului.

CE

N-am reusit s-adorm in fiecare noapte
Sa pot sa scriu cu mana dreapta ''greata'',
N-am reusit sa rad ca un nebun cu toba
Ce-n gura mare haosul chema la lupta.

N-am reusit nici avocatul mortii
Sa-l amagesc cu false idealuri,
Nici sa ofer luminii umbra
Anarhicului corp ce lupta.

Am reusit in schimb, fatidic
Sa storc din mine dramul de credinta.
Sa-mprastii prin cazarmi murdare
Bucati din corsetata mea constiinta.

Sa ma razbun pe viata mea labila,
Vanzand cultivatorilor de carne
Fragmente mici si inegale,
Din conformatia mea debila.

Acasa

Acasa are iz puber. Are cer senin si talazuri sparte in spuma alba. Stele cazatoare si saruturi furate, in miez de noapte plumburie. Acasa are sovaieli si zbucium. Acasa are vedenii hranite cu chipuri obscure.  Si maini murdare de sare si miros de mosc. Acasa are priviri albastre si candoare salbatica,  alge incleiate pe piele si furtuni de nisip. Trupuri venetice inlantuite in penumbra si dragoste fara identitate. Cantece de insomnie si panze umflate de vant cald. Acolo timpul nu are masura. Acolo sensul se intinde pe verticala, intre grauntele de nisip si miezul de stea. Acolo strigatul devine soapta in larma valurilor si orizontul galben serpuieste prin insingurarea marii. Acolo imi gasesc graiul pierdut printre cochilii. Acolo tarmul sunt eu....

Mah tampito! Despre mine numai de bine!

     

        Mah tampito! Cum dracu' vrei sa te placa lumea, daca tu iti plangi de mila in mod constant?! Ce dracu' incredere prezinti tu cand una-doua zici ca nu esti buna de nimic?! Prietenii se satura sa te tot auda vaitandu-te! Iesi dracu' din starea asta! Te comporti de parca s-a terminat lumea si esti singura pe pamant! Pentru tine normal e sa zici ''Vai de mine! Sunt singura si nefericita si nimeni nu ma vrea!'' (Acum caut farasul sa ma strang de pe jos). 

       ''Fostul'' iti agraveaza psihicul cu ''compatimirea''.

       ''Viitorul'' nici nu exista daca continui sa te porti asa.

       Te plangi ca gandesti prea mult si ca-i invidiezi pe cei ignoranti, dar nu vrei sa vezi verbul ca a gandi are doua aspecte. Ala bun si ala rau. Si tu, idioato, taman pe ala rau il adopti! Ia incearca varianta pozitiva! Ia vezi? Nu o merge mai bine?

     Intrunesti toate ''calitatile'' : nebuna, frustrata, slaba de inger, obsedata, analitica, impetuoasa, defecta...si lista poate continua.

       In acelasi timp, esti frumoasa, in gatzii ma-tii (oglinda nu minte niciodata)! Esti inteligenta (din fericire)! Esti exuberanta si afurisita! Esti si fiara si miorlaita! Si esti cat se poate de indemanatica!       

       Vrei sa devii chef ? Atunci pune mana si munceste-ti locul! Da-te in ma-ta de deprimata! Termina cu bocetele!

       La tot ce face rau, da reject, ce mama dracu! Nu-i place cuiva de tine? Nu-i nimic, sunt altii care abia te-asteapta! Iti place cand vezi ca se introc capetele dupa tine pe strada? Foarte bine! Intepeneste si mai mult mersul si ridica nasul si mai sus! Fa-ti treaba si fa-o cel mai bine!

       Si cui nu-i convine, sa-i fie de bine! There's nothing he/she can do about it!!

Si iata-te, aratare!

       Iata-te revenind, calarind prin adolescenta mea haotica. Facandu-ti loc cu furie prin tineretea mea patetica.

       Iata-te in noptile mele de insomnie, in pleoapele intredeschise, in furia si anxietatea mea. In litere si cuvinte. Tu cel care ai deschis si inchis rani. Interlocutorul meu... 

     Iata-te marsaluind cu atata indolenta prin fata ochilor mei goi. Acum, in singuratatea mea cea invaluita in acest timp pornografic, cum ar spune un poet bolnav de oftica. Da-mi uitarea absoluta!   

     Uite! Uite cum ma caut mereu, printre oameni, printre exemple! Si atunci cand cred ca m-am gasit, vii tu si-mi spui ca-s fara de speranta, oricat de puternica si fioroasa as incerca sa fiu. Si ma lasi sa privesc in gol si sa nu inteleg nimic. Sunt un om slab. Atunci cand vii tu, ma coplesesti cu durerea intregii lumi. Mi-o pui pe umeri si ma mani catre neputinta. Ma faci sa ma pierd printre sensuri. Imi amintesti de singuratate, de propria-mi deficienta. Imi uit cuvintele si-mi reinventez iar monstrul de sub pat.

      Si nu mai stiu cine sunt. Ma duc cu gandul la marii filosofi ai lumii care au incercat din rasputeri sa dea un raspuns prin vastele lor polologhii insumand mii de foi, la tot ce simt eu acum.

Despre iubire si ... atat

        ''Numai in iubire poti vedea ce decazut esti.''  E. Cioran
  
       A dracului iubire e ca o masina de stors. Te inclesteaza, te strange, te schingiuie. Stoarce toata bunatatea, compasiunea si altruismul din tine. Iti separa sufletul de egoism ca pe cojile de mar uscate. Iti scobeste maduva si-ti macereaza tesuturile. Te azvarle intrun carusel al emotiilor si simturilor, de unde iesi mai nauc dacat atunci cand ai intrat. Intri fara bilet de la inima si iesi cu permisie de la ratiune. Da cu tine de toti peretii pana cand devii o masa de carne sangeranda, confuza care rasufla din greu. Iti arata toate fatetele decaderii, umilintei, rusinii. Iti rupe trupul in mii de farame si-ti imprastie atomii in toate colturile disperarii. Si cand a terminat cu tine, si a smuls ultimul strop de vigoare, iti arunca cu nepasare ultimii samburi de lasitate ca o incununare a propriului suicid.

Tu existai intrun univers paralel

....Unde nu eram decat eu si tu, un intreg carnal si atat. Acolo unde nu exista timp, materie si suflu. Unde ''eu''-l era ''tu''-ul si ''noi''-ul era miezul.  Unde nu ne e frica de asternuturi albe si de cer insorit. Unde eu sunt tu si tu esti eu si noi suntem ...doar noi. Si nimic altceva nu mai exista. Unde simtul devine taios si cuvantul si-a gasit sensul. Unde poteca te duce spre nimic si totusi e acel nou pe care il sti deja....atat de familiar.....atat de firesc. Ca-ti simt cuvantul pe pielea mea e o incantare. Ca-ti simt privirea e un blestem.  Mi-e dor de tine, mi-e dor de mine, aceea ce am fost. Si mi-e dor mine aceea ce voi fi. Mi-e mine de tine..mi-e inauntrul meu de tine...uite ca un surogat pentru om nu s-a gasit....

Demon intre asternuturi

Mi-am prins demonul
intre falduri.
Cu iz de piele calda si fag
- imi napusteste in sange -
Priveste-nspre mine cu ochi cenusii
Desfata-ma indata
caci ziua e scurta!
Iar noaptea prea repede-si croieste
de drum.
Cere-ti tributul din pantecul meu
si fugi in abisuri.
In tremur ma lasa...
Cu lutul si umbra.
 

Omul este un animal metafizic - Schopenhauer dixit

     Religia este absolut necesara. O binecuvantare pentru oamenii cu putere de intelegere redusa. Ce altceva poate fi dogma religioasa, decat un cumular de idei care trebuiesc acceptate neconditionat de toti oamenii?! Astfel de cutume care ne dicteaza cum sa traim si sa gandim ne indobitocesc din ce in ce.

     Dar, fii fara grija, turma de credinciosi este usor de manipulat, caci lipsa de judecata este ridicata la rangul de virtute.

      Unde este liberul arbitru? Unde sta nescris dreptul tau de a crede in ceva sau nu?

     Turma e surda si oarba si ridica in slavi o religie, nu un dumnezeu. Pe el il slavesc si il cheama doar la nevoie si de sarbatori. 

      De eu gresesc si ei au dreptate, atunci ei vor fi salvati si eu nu. Dar daca esti religios pentru ca ti-e teama pentru pielea ta - pentru ca asa spun altii, ca ei au dreptate - atunci ce-o sa te faci cand vei ajunge la niste porti de rai si un fel de Sfantu' Petru (cu sau fara turban) o sa-ti spuna : ''Ba pardon, fraiere! Ai gresit religia! Aici nu primim ipocriti!''

     Mergand pe principiul ''ignoranta e o binecuvantare'', dam in mod repetat de cea mai banala si ineptica scuza : ''Asa a vrut Dumnezeu.'' Serios? Asta-i o scuza gasita doar de cei ce nu vor si nu pot sa-si asume o raspundere, sau doar pentru simplul motiv ca vor sa-si ascunda propria incapacitate de a gandi.

      Da! E minunat asa! Cu cat intelegi mai putin, cu atat nu pui la indoiala nimic din ce ingurgitezi. Si astfel, avantajele bisericii si religiei sunt mai mari. Mai multi prosti, mai multi bani, mai multi aliati intrun eventual razboi sfant.

      Doar pentru ca ei iti spun ca vei fi izbavit, tu va trebui sa crezi ca idiotul, asta prietene, nu-i un motiv suficient de bun; pur si simplu nu e! Ce-ti ofera religia? Viata de apoi? Indemnul de a-ti dispretui propriul trup? Injosirea si stricaciunea ta din ideea de pacat? Este o monstruozitate si avem dovada unui cinism greu de digerat - mai ales de oamenii rationali - . Religia este impotriva ratiunii pornind de la cele 10 porunci. Atunci cand o lege porneste de la ''tu trebuie'' sau ''sa nu..'' imprima prima conditie de supunere.

      So .... NO Gods! NO Masters!

  

          Daca ma sperii de ceea ce descopar?

       Depresia mi-a fost intotdeauna cel mai bun prieten. Din nefericire, aceasta minunata stare o mostenesc de la tatal meu. Nu sunt un om obisnuit sa fie fericit. Am cautat prea mult timp fericirea, incat acum, cand cred ca am descoperit-o, ma infioara si ma ingrozeste in acelasi timp. Ma inspaimanta ideea de fericire. Nu sunt sigura ca o merit. Niciodata nu am considerat ca merit mai mult decat mi se ofera. Fericirea mi-a devenit necunoscuta. Si mi-e frica de necunoscut.
       De ce sa fim ipocriti? Toti ne speriem in fata necunoscutului! Dar in acelasi timp, ne simtim atrasi de ''nou'' tocmai pentru ca iti va arunca in fata acel ceva ce iti lipseste cu desavarsire, fie acel ceva bun sau rau. Frica se impleteste cu fascinatia. Ne repulsioneaza si ne atrage in acelasi timp. Ne sperie nesiguranta si eventualul dezechilibru la care am fi supusi. Sentimentul de incertitudine este atat de adanc inradacinat in propriul sine, incat de cele mai multe ori ducem lupte crunte cu propria constiinta, invrajbindu-ne si mintindu-ne. Ne este frica in mod constant sa simtim mai mult, sa stim mai mult, sa vrem mai mult. Ne plangem in pumni, sperand ca va trece pe langa noi fara sa ne observe.

       Ne luptam cu noi ca in final sa capitulam si sa imbratisam ''noul''. Din resemnare. Din sperietura descoperim ca, in fond, nimic din ceea ce am face, nu ar impiedica cursul ''noului''.

Despre nimic...

        Io realizez ca la capitolul scris, stau cat se poate de prost! Sa fim realisti, nu putem fi toti un Bukowski sau un Sadoveanu. Ca multi altii, imi declam emotiile in cel mai banal mod. Uneori ma mai pierd pe drum, incercand exprimari metaforice si alte figuri de stil, e firesc, doar sunt fata de artist, dar asta e doar un defect genetic cu care trebuie sa traiesc. :) Cand imi pierd interlocutorul intre o metafora si un epitet ma simt imbecila. 

       Dar partea buna a scrisului e aceea ca toate simtamintele capata deodata o forma. Usor de transpus atunci cand reusesti sa le ordonezi ca pe niste soldatei in gand. Si totusi, ce te faci atunci cand toate ideile vin atat de repede, incat nu apuci nici macar sa le conturezi, ca apoi sa se volatilizeze, ajungand doar vaguitati?!

        Mintea umana pare fi atat de grabita sa treaca prin toate starile de emotivitate si rationament, incat uneori, pare imposibil de urmarit. Si atunci cand tot ceea ce simti este atat de coplesitor, mana iti pare nevolnica, nevrand sa urmareasca sirul gandurilor si pare ca toata iscusinta iti lipseste. 

         Cioran declara ca nu poate scrie dacat cand are febra. Se poate. Eu insami am avut momente in care, avand corpul slabit, mi-am simtit cugetul domolit si am putut tine pasul cu propriul EU. Si atunci forma capata  proportii bombastice, iar patima cu care stiloul parcurge foile, devine mai aprinsa ca oricand. Si atunci cuvantul exista. Iar textul te defineste...

        ''Imi apartin, pricepeti?
         Si sunt ceea ce sunt!''
                                      - Omar Khayyam

        Sunt ceea ce sunt, ia-ma asa sau taraie-ti pasii d-aici! Tocmai trezita dintro catatonie indelungata. Am ridicat capul, mi-am intins limburile, am marait, am adulmecat, mi-am venit in simtiri. Sunt buna de rea ce sunt si rea de buna ce sunt! Sunt perfecta cu toate imperfectiunile (aici citez un clasic in viata)! Io sunt acea creatura care va cere tribut insinuandu-se in mintea si sufletul tau, Io sunt aceea care poate crea si poate distruge ! Io pot sa iubesc si pot sa las (da, stiu..io si Maria Tanase)! Si chiar de nu voi reusi, voi muri incercand (iar citez un clasic)!!
        Asadar, in completare, si in caz ca inca te mai roade curiozitatea, hai sa ma mai detaliez putin. Imi place sa gatesc, dar nu pentru mine (drept pentru care voi fi cel mai al dracu' chef ), cititul la lumanare, iarba, florile si vantul de toamna, pisicile, merele coapte, Septicflesh, motocicletele, Moliere, mirosul de piele, pamant jilav si tutun, furtunile, Goldoni, ceaiul de menta, Sherlock Holmes si bocancii. Nu cred in niciun dumnezeu (cu exceptia unicornilor si piticilor de gradina), dar cred in bunul simt si buna socoteala.
        Aici sunt in propriul meu spatiu si am sa scriu te miri ce traznai. Ca asa vreau io. Cel mai probabil despre mancare, pisici, muzica, filosofie, vremea de afara, vise lucide, teatru, lamentari, auto-ridiculizari....adica un ceva cu ''de toate''.
        Acum doar caut cuvantul, ciopartesc gandul, plagiez crezuri si bajbaiesc prin viscerele textului. Le caut intelesul si mi le asociez. Sunt in tranzit, din starea ''- Da-mi un motiv pentru care sa ma trezesc dimineata! - Habar n-am, astept sa moara cainele (in cazul de fata pisica, de care dispun) ca sa ma impusc...'' - in starea ''- Da-mi un motiv pentru care sa ma trezesc dimineata! -  Ca sa imi multumesti ca exist si iti dau atentie!''
        Caut gusturi si arome noi. Caut acel fel de mancare care iti va oferi imbucatura perfecta. Caut claritatea aia bolnava care ma va duce pe culmile creatiei. Acum ma regasesc. Imi caut monstruozitatea si umanitatea deopotriva.
        Io, Anda, treizeci si ceva, single, cea care prinde contur!