Io realizez ca la capitolul scris, stau cat se poate de prost! Sa fim realisti, nu putem fi toti un Bukowski sau un Sadoveanu. Ca multi altii, imi declam emotiile in cel mai banal mod. Uneori ma mai pierd pe drum, incercand exprimari metaforice si alte figuri de stil, e firesc, doar sunt fata de artist, dar asta e doar un defect genetic cu care trebuie sa traiesc. :) Cand imi pierd interlocutorul intre o metafora si un epitet ma simt imbecila.
Dar partea buna a scrisului e aceea ca toate simtamintele capata deodata o forma. Usor de transpus atunci cand reusesti sa le ordonezi ca pe niste soldatei in gand. Si totusi, ce te faci atunci cand toate ideile vin atat de repede, incat nu apuci nici macar sa le conturezi, ca apoi sa se volatilizeze, ajungand doar vaguitati?!
Mintea umana pare fi atat de grabita sa treaca prin toate starile de emotivitate si rationament, incat uneori, pare imposibil de urmarit. Si atunci cand tot ceea ce simti este atat de coplesitor, mana iti pare nevolnica, nevrand sa urmareasca sirul gandurilor si pare ca toata iscusinta iti lipseste.
Cioran declara ca nu poate scrie dacat cand are febra. Se poate. Eu insami am avut momente in care, avand corpul slabit, mi-am simtit cugetul domolit si am putut tine pasul cu propriul EU. Si atunci forma capata proportii bombastice, iar patima cu care stiloul parcurge foile, devine mai aprinsa ca oricand. Si atunci cuvantul exista. Iar textul te defineste...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu