Ca orice om cu bun simt (nu, nu acel bun simt catalogat drept politete), nu pot conteni in a-mi pune intrebari existentiale. Sunt infaptuita din intrebari si respir pentru a le cauta un raspuns.
Nu mai retin de unde am auzit odata, ca noi, oamenii suntem cele mai nemaipomenite creaturi. Suntem un amalgam uimitor de sentimente contradictorii. Suntem minunati! Suntem capabili sa facem lucruri fantastice. Grotesti - dar fantastice! Suntem perfect capabili sa dam si sa luam viata, fara sa clipim. Suntem atat de fragili, si cu toate astea ne credem cele mai puternice fiinte din univers.
Cerem atat de mult de la altii dar niciodata nu suntem intru-totul dispusi sa dam inapoi. Cautam fericirea cu frenezie, dar nu suntem in stare sa o vedem atunci cand ni se arata.
De mii de ani nu contenim in a descoperi atatea lucruri frumoase pe care apoi le distrugem cu atata usurinta. E foarte greu de inteles cum de suntem atat de consumati de dorinta de a crea si a zdrobi, deopotriva. Ne scufundam in impresia raului si uitam cat de sensibili putem fi.
De mii de ani nu contenim in a descoperi atatea lucruri frumoase pe care apoi le distrugem cu atata usurinta. E foarte greu de inteles cum de suntem atat de consumati de dorinta de a crea si a zdrobi, deopotriva. Ne scufundam in impresia raului si uitam cat de sensibili putem fi.
In final nu avem nevoie decat de un ceva bun care sa ne inspire si sa ne faca mai umani. Un quelque chose care in momentele cele mai negre ale existentei ne ridica si ne face sa mergem mai departe. Si nu o notiune abstracta de ceva bun, ci una vie. Un ceva ca un varf de munte, un miros al naturii dupa ploaie, un suras al iubirii tale dimineata, un crescendo plin de insemnatate al unei melodii....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu