Daca ma sperii de ceea ce descopar?

       Depresia mi-a fost intotdeauna cel mai bun prieten. Din nefericire, aceasta minunata stare o mostenesc de la tatal meu. Nu sunt un om obisnuit sa fie fericit. Am cautat prea mult timp fericirea, incat acum, cand cred ca am descoperit-o, ma infioara si ma ingrozeste in acelasi timp. Ma inspaimanta ideea de fericire. Nu sunt sigura ca o merit. Niciodata nu am considerat ca merit mai mult decat mi se ofera. Fericirea mi-a devenit necunoscuta. Si mi-e frica de necunoscut.
       De ce sa fim ipocriti? Toti ne speriem in fata necunoscutului! Dar in acelasi timp, ne simtim atrasi de ''nou'' tocmai pentru ca iti va arunca in fata acel ceva ce iti lipseste cu desavarsire, fie acel ceva bun sau rau. Frica se impleteste cu fascinatia. Ne repulsioneaza si ne atrage in acelasi timp. Ne sperie nesiguranta si eventualul dezechilibru la care am fi supusi. Sentimentul de incertitudine este atat de adanc inradacinat in propriul sine, incat de cele mai multe ori ducem lupte crunte cu propria constiinta, invrajbindu-ne si mintindu-ne. Ne este frica in mod constant sa simtim mai mult, sa stim mai mult, sa vrem mai mult. Ne plangem in pumni, sperand ca va trece pe langa noi fara sa ne observe.

       Ne luptam cu noi ca in final sa capitulam si sa imbratisam ''noul''. Din resemnare. Din sperietura descoperim ca, in fond, nimic din ceea ce am face, nu ar impiedica cursul ''noului''.