A terrible thing

   Is a woman's mind which groans with imagination and suppositions. Most of the time we spend wondering what others think about us, thinking wether it was okey to eat more than two lettuce leaves in that vapid salad we just had for dinner, or if that blouse we kept for so long may still fit us.   We can be so bloody mellow but then in a split of a second we become ferocious creatures, ready to tear the flesh from your bones. 

   And yes, my friends, it's called hormones. As a woman who used to be married once and almost did it the second time, I can honestly say that it's hard for a man (or even impossible) to understand our mood changes, and even more..deal with this in a suitable way. We have an incredible talent to be vague in explanatios in a matter that the poor guy is going to be even more confused and frustrated.       

   And we don't make things easy! Girls, we are vague because the very us are incapable of expressing ourselves. We can't, because there's nothing wrong (but hormones) and most of the time we try too much to find the tinyest reason to start a fight ! We always try to concieve situations for the sake of the bloody period and the arguments to come (I personally don't feel relieved even if I squabble. It's even more annoying for me)! We suppose we are mistreated and we can't wait to fight over this!  

   Now, girls, it' just the hormones and we can only have to wait for that period to end and try not to irritate anyone with our unwittingly temper. Not every man is willing to take shit from us for no reason at all! We believe that if we're in that bloody time of the month, we are entitled to act like bitches and men are supposed to be kind, and understanding and cover us in flowers and kisses! 

   What man in his rightful mind would confort a Medusa, whilst she is ripping snakes from her head for no fuckin' reason??!! Being on a period does not give us the right to fuck with other people's brains! We need to deal with it...it will go away in a few days anyway! Let us be bitches, but have a fuckin' good reason for that!

Socotinta

Ceasurile tarzii ale noptii vin in intampinarea celor mai profunde si, uneori, debile ganduri. Atunci, in solitudinea peretilor reci, cand nu mai exista nimic inafara de tine, pisica si tacere. Cand totul ti-e aruncat haotic in propria minte obosita. Si te observi in toata fragilitatea ta. Atunci te sperii de tine sau pur si simplu te resemnezi. Si fie te accepti, fie te incorsetezi mai mult in propriul EU. Iar gandurile vin de-a valma, abia conturate si zboara indata ce altele le iau locul. Uneori te intrebi ''Si daca?...'' Te afli, de multe ori, rapus de acest ''Si daca?...'' Marea variabila! O vorba aruncata nesabuit sau o alta nerostita intro clipa adecvata. Un strigat sau o mutenie implacabila in fata unei intamplari. Vin precum o corvoada, apasand asupra fiintei tale. Si adormi invalmasit. Iar toata incalceala mintii te abandoneaza in asternuturi complexe, aducand dupa ea stranii vise sau somnuri grele, din care te trezesti multumit ca nu-ti mai amintesti nimic.

Despre oameni si gesturi

Imi place sa urmaresc oamenii. Sa le observ micile gesturi, mimica, reactiile si trairile. E absolut fascinant sa vezi omul in naturaletea lui, aia nedisimulata atunci cand crede ca nu e observat. Un mic gest de dezaprobare, o privire naiva, un oftat. O incercare nereusita de a ascunde o suferinta. Exuberanta si rasul sincer, sau dimpotriva, unul fals. Ori indiferenta afisata. Un cascat, o mana dusa la tampla, micile ticuri. Si atunci, nu pot decat sa ma intreb ce se ascunde in spatele mastii. Cine e dincolo de personajul din fata mea. Cand i se acorda atentie, se schimba. Figura ii capata alta forma, gestul devine amplu, vorba dobandeste alta tonalitate. Se tranforma in altcineva sau in altceva. Fenomenale creaturi suntem noi oamenii! Actori in propria viata, visand la alta viata...

Si de ce anume avem nevoie?

     Ca orice om cu bun simt (nu, nu acel bun simt catalogat drept politete), nu pot conteni in a-mi pune intrebari existentiale. Sunt infaptuita din intrebari si respir pentru a le cauta un raspuns.

     Nu mai retin de unde am auzit odata, ca noi, oamenii suntem cele mai nemaipomenite creaturi. Suntem un amalgam uimitor de sentimente contradictorii. Suntem minunati! Suntem capabili sa facem lucruri fantastice. Grotesti - dar fantastice! Suntem perfect capabili sa dam si sa luam viata, fara sa clipim. Suntem atat de fragili, si cu toate astea ne credem cele mai puternice fiinte din univers. 

    Cerem atat de mult de la altii dar niciodata nu suntem intru-totul dispusi sa dam inapoi. Cautam fericirea cu frenezie, dar nu suntem in stare sa o vedem atunci cand ni se arata.
     De mii de ani nu contenim in a descoperi atatea lucruri frumoase pe care apoi le distrugem cu atata usurinta. E foarte greu de inteles cum de suntem atat de consumati de dorinta de a crea si a zdrobi, deopotriva. Ne scufundam in impresia raului si uitam cat de sensibili putem fi.

     In final nu avem nevoie decat de un ceva bun care sa ne inspire si sa ne faca mai umani. Un quelque chose care in momentele cele mai negre ale existentei ne ridica si ne face sa mergem mai departe. Si nu o notiune abstracta de ceva bun, ci una vie. Un ceva ca un varf de munte, un miros al naturii dupa ploaie, un suras al iubirii tale dimineata, un crescendo plin de insemnatate al unei melodii....

Dana, bataia si chilotii

- Ce e cu tine in halul asta?
- Cum adica?
- Da-ti pantalonii jos!
- Nu pot, fata, ca n-am chiloti pe mine!
- Zici asa ca sa nu vad cat de lesinata esti!
- Nu, soro! N-am chiloti pe mine, n-auzi? Ce? Te mint io?
- Imhmmm! Hai sa-ti fac un Chi Cung! Treci pe burta!
- Nu, ca tu iar ma bati! Si tu cand dai, o faci cu simt de raspundere!
- Nu e cu bataie! Doar te masez putin! Hai!
Si dai si framanta si printre lacrimile de durere ce-mi siroiau pe mutra aud:
- Esti sigura ca n-ai chiloti pe tine?
- Dupa ce ca ma bati, mai vrei sa-mi dai si pantalonii jos? Esti de-a dreptul sadica!

Trezire

M-am trezit oarecum molesita ca un pisoi, putin aiurita, cu gandul hoinarind printre stele ca o naluca. Marai si ma raspandesc sub plapuma calda. Imi place sa ma pierd in senzatia catifelata a cearsafurilor. Imi musc buzele aflate inca sub impresia visului si o suvita de par imi ofera gust de mandarina. Ma prind cu ghearele de reverie, incercand sa-i pastrez cat mai mult forma. Incerc sa prind din neunde orice frantura de continut si culoare. Inca mai pot simti vag mirosul de piele scaldata in praf de vreme. Cu mainile intinse si degetele rasfirate, bajbai dupa stafia rupta din mine. O aud cum respira inabusit, caci cerul se inchide si clipa sta pe loc. O umbra fumurie imi sare pe piept si curand imaginea paleste, lumina imi tulbura vedenia si misterul se spulbera, lasand in urma doar un trup livid in caldura asternutului.

CE

N-am reusit s-adorm in fiecare noapte
Sa pot sa scriu cu mana dreapta ''greata'',
N-am reusit sa rad ca un nebun cu toba
Ce-n gura mare haosul chema la lupta.

N-am reusit nici avocatul mortii
Sa-l amagesc cu false idealuri,
Nici sa ofer luminii umbra
Anarhicului corp ce lupta.

Am reusit in schimb, fatidic
Sa storc din mine dramul de credinta.
Sa-mprastii prin cazarmi murdare
Bucati din corsetata mea constiinta.

Sa ma razbun pe viata mea labila,
Vanzand cultivatorilor de carne
Fragmente mici si inegale,
Din conformatia mea debila.